Scrisoare in miez de noapte.

Inca imi amintesc, era o zi obijnuita in care asteptam pe cineva intr-o statie de autobuz, numai ca nu stiam ca asta va schimba tot. Dupa 30 de min de asteptat unul langa celalalt, ne-am gasit si am plecat, a urmat o luna furtunoasa, cu apeluri in miez de noapte si convorbiri de ore in care am ajuns sa ne cunoaste mai bine decat credeam. Dar cum orice vis frumos, are si o parte proasta, a urma luna aceea, pentru care nu am sa ma iert niciodata, dar precum spune vorba aceeia, dupa ploaie, iese soarele, a iesit, a iesit urmat de o lumina oribitoare, o imbratisare si un sarut la care nimeni nu se astepta, un zambet si inca un sarut. A fost noaptea in care nu am putut sa dorm, noaptea in care m-am uitat la tine cum dormeai si ti-am studiat fiecare respiratie si fiecare tresarire, a fost noaptea in care luna s-a rusinat si ne-a lasat in intuneric. Si a durat ceva, mai mult decat au crezut multi, mai mult decat ar fi crezut oricine si ne-am cunoscut mult mai mult. Mi-ai cunoscut atat partile bune cat si cele rele si tot a mai durat ceva.

Viata sta pe loc, timpul trece…

De vineri raspund penal, vineri incep o noua parte a vietii(si nu ma refer la bere legala, alcolicilor). Viata mea a mers mai departe, dar dintr-un anumit moment a inceput sa stagneze, stiti voi vorba aia, nu stii ce ai pana nu pierzi, e… eu am stiut dinainte si tot am pierdut, am fost un prost, am inflorit vorbe, m-am dat mare, oamenii au comentat si am pierdut tot ce castigasem si am pierdut tot ce iubisem. S-a dus totul pe apa, precum un cos cu flori, plutind incet, sigur si drept, catre un abis. Am cazut in cascada viselor, am cazut in prapastia vietii.

Da.. stiu ca dramatizez, dar asta simt si pentru cei care injura acum, o sa ma abtin, pentru ca daca doar atat stiu sa faca, mie sincer imi pare rau de ei, de aceea ma abtin, de aceea tin in mine si inghit in sec. Am crezut ca am trecut mai departe, pana cand i-am spus la telefon din greseala “te iubesc”, atunci am ras si am realizat… toata lumea zice ca ar trebuii sa trec mai departe, sa nu ma mai intorc, dar eu sunt inauntrul meu ca inca o iubesc si sper ca si ea inca ma iubeste si cu toate astea nu vreau sa folosesc vechea formula,” imi pare rau, mai da-mi o sansa, te rog”, pentru ca acum stiu si eu ca sansele se castiga prin fapte nu prin vorbe, ca increderea se castiga tot prin fapte si eu nu am facut decat sa mint, sa infloresc si sa sper ca totul va fi bine. Cert este ca am realizat si incerc sa ma schimb, daca nu am facut-o deja, ceea ce nu pot spune eu, incerc, ma chinui si sper…. vorba aia: ” Speranta moare ultima”.

Si da, am incercat sa ma vad cu alte fete, am incercat sa formez o relatie, dar pe cine mint eu, nu am putut, caci numai la ea ma gandeam, caci numai numele ei imi vine in minte, caci vreau ca numai ea sa existe in lumea mea, si lumea mea vreau sa fie ea si nu exista declaratie, cadou, vorba, pentru a arata asta, exista numai un suflet ce plange… un copil ce suspina, si o umbra ce fumeaza in gol…..